De ajuns îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru neputinţă se săvârşeşte

Arhim. Varnava Iankos:

Din singurătate în comuniune

Citirea noastră evanghelică de astăzi se referă la tămăduirea demonizatului, atunci când Domnul nostru a cercetat ţinutul Gadarenilor (v. Luca 8, 26-39). Demonizatul nu avea casă, ci locuia în locuri pustii, în morminte, fără să comunice cu oamenii, până în momentul în care L-a întâlnit pe Domnul. Îndată ce l-a tă­măduit Domnul, continuă pericopa evanghelică, el s-a aşezat întreg la minte şi liniştit la picioa­rele Lui, cerându-I să-L urmeze în lucrarea Lui. Domnul însă îi spune să continue să trăiască în satul în care se afla şi să propovăduiască acolo câte lucruri minunate i-a făcut lui Dumnezeu. Continue reading “De ajuns îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru neputinţă se săvârşeşte”

Predestinatia

Altă obiecţie este aceea că dacă cineva învaţă să lupte înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, pentru că El este cel care ne apără, nu noi.
Iată de ce am spus că nu s-au adus argumente teologice! Sau cel puţin ortodoxe. Pentru că o asemenea afirmaţie este, strict teologic vorbind, erezie. Este o afirmaţie predestinaţianistă, (neo-)protestantă şi anti-ortodoxă. După aceeaşi logică, cel care învaţă un meşteşug înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, cel care ară pământul tot aşa, la fel cel care îşi face haine sau îşi construieşte casă… Pot să aduc şi „argumente biblice”, ironic zis, în favoarea acestei logici ne-ortodoxe. Aşa cum le aduc sectanţii, preadestule. Doar că sunt scoase din context şi nu au valoare. Noi, creştinii, nu suntem predestinaţianişti. Nici nu lăsăm totul în seama lui Dumnezeu, nici nu Îl dăm deoparte. La noi totul este teandrie, adică împreună lucrare a lui Dumnezeu şi a omului. Noi, creştinii, trebuie să facem tot ce putem, iar apoi să spunem „slugi netrebnice suntem” şi să lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ce va fi cu osteneala noastră. Fără orgoliu, fără supărare. Aceasta este atitudinea creştină. Că Dumnezeu îţi dă, e adevărat, dar nu îţi vâră în traistă. Dumnezeu îţi binecuvântează osteneala, dar trebuie să existe şi această osteneală. Dacă tu nu te osteneşti, nici Dumnezeu nu are ce să binecuvânteze. Aici este o influenţă sectantă puternică, pornită de la principiul „sola fide” [doar credinţa n.red.][1]. Însă „credinţa fără fapte moartă este”!

 

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/241-ortodoxia-si-artele-martiale-2-interviu-cu-parintele-mihai-andrei-aldea.html

Sfantul Nectarie Catre FERICITUL FILOTEI ZERVAKOS

„Dacă vrei sa te izbăveşti de păcatul mândriei, maica şi pricina tuturor păcatelor şi relelor, să lucrezi smerenia. Fiecare patimă este înfrântă de virtutea opusă ei: invidia se biruieşte cu dragoste, mândria cu sme­renie, zgârcenia cu sărăcie, lăcomia şi împietri­rea inimii cu milă şi compasiune, nepăsarea cu stăruinţă, pofta pântecelui cu post şi înfrânare, grăirea în deşert cu tăcere, judecarea şi defăima­rea aproapelui prin osândire de sine şi rugăciune; curvia, preacurvia, desftânarea şi toate poftele cărnii cu aducerea-aminte de moarte. Şi fiindcă de unii singuri nu putem face nimic, să-I cerem iubitorului-de-oameni Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să ne izbăvească de patimi“.

Invierea Lui Hristos talcuirea patristica amanuntita a IPS Hierotheos

“Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc”

Invierea lui Hristos

“Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferentiaza crestinismul de orice alta religie. Celelalte religii au capi muritori, in vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a inviat din morti. Invierea lui Hristos a insemnat innoirea firii omenesti, replamadirea neamului omenesc si trairea realitatii eshatologice. Nu putem vorbi despre Inviere in afara Rastignirii, deoarece Rastignirea si Invierea sunt cei doi poli ai vietii mantuitoare, asa cum se canta in Biserica: „a venit, prin Cruce, bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o slavim”.

Continue reading “Invierea Lui Hristos talcuirea patristica amanuntita a IPS Hierotheos”

Rănit din dragoste de Cruce

2 Aprilie 2016 pr. Constantin Sturzu Puncte de vedere

Dragostea de Cruce îmi deschide drumul către Dumnezeu şi către inima aproapelui. Dragostea de Cruce este leac pentru toate suferinţele şi neîmplinirile. Dragostea de Cruce dă sens vieţii mele şi face din moarte un vesel vornicel, ce trâmbiţează lumii apropiata nuntă a sufletului meu cu Mirele ceresc. Rănit de această dragoste, mă vindec de toate rănile pe care mi le-a făcut lumea sau pe care mi le-am făcut singur; cu rana pre rană călcând.
Taină anevoie de cuprins cu mintea, Crucea: „pentru iudei, sminteală, pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni 1, 23). Unii spun că, fiind instrument de tortură, Crucea n-ar trebui cinstită, că nu poţi, adică, cinsti un obiect care a provocat atâta suferinţă şi, finalmente, moartea Domnului (ei nu ştiu că Domnul putea să nu moară, chiar şi fiind deja spânzurat pe Cruce: „Hristos a fost Cel care a chemat moartea şi a murit atunci când a voit” – V. Arhim. Hierotheos Vlachos, „Predici la marile sărbători”, Editura Egumeniţa, 2004, p. 205). Alţii denaturează modul în care a iubit Domnul Crucea şi văd în durere ceva ce trebuie căutat cu orice preţ, căutând a se flagela mereu, părându-li-se că aşa ar fi părtaşi la suferinţa Răstignitului. Dar suferinţa nici nu e ceva rău în sine, nici nu trebuie căutată cu orice preţ. Conţinutul Crucii nici nu e, de fapt, suferinţa, ci dragostea. Dacă nu pricepem asta, nu putem pricepe nimic din Cruce sau din creştinism.

Când suntem îndrăgostiţi, „iubirea se înfige în fiinţa celui ce iubeşte ca o săgeată, de la cel pe care îl iubeşte, producând o rană în el. Căci iubirea ce se naşte în el este împreunată şi cu o suferinţă, dat fiind că nu-l are niciodată în mod desăvârşit în sine pe cel iubit. E o suferinţă şi o bucurie în acelaşi timp. Acesta e paradoxul dragostei. Suferinţa şi bucuria se află împreunate şi în sufletul îndrăgostit de Dumnezeu şi durează cu atât mai mult în chip neîncetat pentru faptul că Dumnezeu rămâne în veci necuprins, iar sufletul înaintează veşnic în cunoaşterea acestui necuprins al vieţii şi iubirii Lui, pe de o parte bucurându-se mereu, pe de alta, suferind de dorinţa de a cuprinde şi mai mult din El” (nota Părintelui Dumitru Stăniloae la Sfântul Grigorie de Nyssa, „Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor”, în PSB, vol. 29, EIBMBOR, 1982, p. 291). Deci suferinţa celui ce iubeşte, chiar şi când îmbracă durerea fizică, nu este un chin sau un drum închis, ci este impulsul care adânceşte şi mai mult dragostea. Dragostea, dacă vreţi, este ca un motor cu ardere internă în doi timpi: bucurie şi suferinţă, suferinţă şi bucurie…

Pentru a înţelege Crucea, trebuie să înţelegem, mai întâi, care este rostul nostru pe lume şi cum putem dobândi fericire veşnică. Ne explică, în duhul Sfinţilor Părinţi, tot Părintele Dumitru Stăniloae: „Fericirea şi binele real al făpturilor depind de recunoaşterea lui Dumnezeu de către ele şi de iubirea faţă de alte făpturi, pentru că făpturile nu au în ele infinitatea după care aspiră, ci trebuie să se întregească cu Dumnezeu, în Care e viaţa infinită, şi cu alte făpturi. Fiind mărginite, au nevoie de comuniune. Dar comuniunea cu alte făpturi, sau cu toate făpturile, nu o pot avea decât dacă ele se întâlnesc în Dumnezeu. Numai în El pot fi toate una. Există făpturi care se pot amăgi uneori cu ideea că sunt în sine virtual infinite şi că pot ajunge la ţinta trăirii lor actuale doar prin faptul că trăiesc aspiraţia spre infinit şi sunt făcute în aşa fel. Amăgirea constă în faptul că nu văd că numai dăruindu-se altor persoane, şi cu deosebire lui Dumnezeu, o făptură se înfăptuieşte real pe sine, întrucât prin aceasta le face şi pe acelea să i se dăruiască” (în nota 1518 la Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, în PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000, pp. 802-803). Aşadar, dragostea este continua dăruire către celălalt. Iar această dăruire nu e una condiţionată sau limitată – pentru că nici dorul după celălalt nu are limite –, ci e una jertfelnică şi ia chipul Crucii.

Deşi poate părea, din afară, frustrant şi obositor acest proces – această permanentă dăruire pentru celălalt –, în realitate doar aşa putem fi împliniţi şi putem găsi odihnă. După convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul spune ucenicilor care-L îndemnau să mănânce: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. (…) Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 32 şi 34). Aşadar, dăruindu-ne, făcând voia lui Dumnezeu, ne hrănim fiinţa noastră cu hrană dumnezeiască, cu dragoste desăvârşită. De câte ori vrea omul să-şi împlinească poftele, sau să afle odihnă în vacanţe prelungite, sau să obţină satisfacţii de tot felul de la cei din jurul său, de atâtea ori va ajunge să fie dezgustat, plictisit, neîmplinit. De câte ori, însă, cineva se dăruieşte celorlalţi, făcând risipă de efort, de daruri şi de timp preţios, tot de atâtea ori se va naşte în el o bucurie care îl va odihni.

Când mă însemnez cu semnul Sfintei Cruci, crucea mă susţine pe mine, nu eu pe ea. E ca şi cum aş pune în faţa trupului meu o nevăzută stavilă pentru toate poftele şi gândurile mele întinate. Când fac cruce mă agăţ de Cer, aşa cum braţul orizontal este prins pe cel vertical. Cum orizontala este mai aproape de vârful Crucii decât de baza ei, tot aşa şi eu, omul, deşi în trup, mă desprind de cele materiale, fiind chemat să fiu mai aproape de înălţimi, de cele nevăzute, decât de cele văzute – de care nu mă despart, dar care nici nu mă ţin legate. Tot semnul Sfintei Cruci fac peste cele din afara mea, mai ales peste cele pe care le mănânc sau beau, indiferent dacă sunt preot sau laic. Le recunosc, astfel, pe toate ca fiind daruri ale lui Dumnezeu, iar nu ca pe lucruri care mi s-ar cuveni de la sine. Ele devin, astfel, deşi rămân materie, mărturii ale iubirii lui Dumnezeu, de a Cărui prezenţă mă hrănesc şi mă încarc. Aşa cum prescura se preface în Trupul Domnului, păstrându-şi calitatea de pâine.

Aşa cum o declaraţie de dragoste poate să rămână doar o simplă înşiruire de cuvinte, dacă nu este acoperită şi de fapte, tot aşa purtarea unei cruci sau a unei cruciuliţe poate fi coborâtă la nivelul unor deşarte nădejdi într-un soi de talisman sau gândită ca afişare a unui accesoriu la modă. Se poate ajunge până-ntr-acolo încât să se împăuneze cineva cu purtarea unei cruci, redusă la statutul de decoraţie sau de trofeu. De unde şi vorba amară: înainte se răstigneau tâlharii pe cruce, astăzi se mai întâmplă şi invers, să fie răstignită crucea pe tâlhari. Dar chiar şi când este ignorată puterea ei sau chiar este luată în râs, Crucea îşi păstrează potenţialul şi sperie pe vrăjmaşii nevăzuţi, pe diavolii care nu suportă să vadă semnul Celui ce i-a biruit prin smerenie şi dragoste desăvârşită, „cu moartea pre moarte călcând”.

Dragostea de Cruce îmi deschide drumul către Dumnezeu şi către inima aproapelui. Dragostea de Cruce este leac pentru toate suferinţele şi neîmplinirile. Dragostea de Cruce dă sens vieţii mele şi face din moarte un vesel vornicel, ce trâmbiţează lumii apropiata nuntă a sufletului meu cu Mirele ceresc. Rănit de această dragoste, mă vindec de toate rănile pe care mi le-a făcut lumea sau pe care mi le-am făcut singur; cu rana pre rană călcând.

sursa

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, tâlcuită de avva Petroniu Tănase

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei…. Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

„Îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „duhul trândăviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem pe draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la savârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la utrenia din Lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi, Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez, omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face locaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea poruncilor, ca să crească omul cel nou, născut din Sfântul Botez. De aceea, Sfinţii Părinţii zic că viaţa duhovnicească este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare în noi.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară. Duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem, mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor; pentru că nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi ca: Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii, arată că numărul lor este foarte mare; că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei. Făcut după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este rânduit pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden, ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2,15). După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Deci, nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om sunt foarte mari (un talant cântăreşte peste 40 de kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură sau nu ajung deloc, se datorează trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, închircirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). De aceea, şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire, răspândindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca. 12,20). „Luaţi aminte, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţa şi prin intrarea în cămara cea mai dinăuntru, adică prin rugăciune; căci împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „legiune”.

Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fărăde-grijade toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-1 pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Iisus Hristos arată că acest duh este al paginilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine dintre voi vrea să fie întîi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” şi valorează cât însuşi „chipul” pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat de duhul grijii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi.„Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ De aceea Mântuitorul ne spune că: „pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”.Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi din negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele, şi coborând în iadul lucrurilor; iar de aici ajunge şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă, este chipul acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului robit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotrivă, care sânt trăsăturile sufletului sănătos, o vedem în partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

„Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuindu-o Părinţii, ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica înaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de altă parte, pe toate — şi însăşi existenţa noastră — avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit?” ne întreabă Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a încheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea are este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, carele cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. Dacă privim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri de „duhuri” din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane; aceea a omului stricat de patimi şi a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

„Sfinţita doime”

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie, zic Părinţii, să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime, zice el, este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Cuv. 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au unit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

 

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!

2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!

3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!

4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului, care „stând departe… îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea cunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este numit „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului şi cu căinţa fiului risipitor. „Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi se încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni. Ce însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului de păcat, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem, însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh – cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Iată dar, că nevoinţde Sfântului şi Marelui Post sunt rugăciunea de pocăinţă la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte şi însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte; Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

(Părintele Petroniu Tănase, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei”, în Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, pp. 570-581)

sursa

Avva Pimen – Ce Facem Când Credem Că “Adevărul” Trebuie “Îndreptat” Cu Mânie

08-27-cv_pimen_cel_mare

1. Aceste cuvinte ale Sfantului Pimen auzindu-le parintele Sisoe, care se intamplase atunci si dansul acolo, s-a minunat si a zis catre dansul: “Cum te voi ferici pe tine, parinte Pimene! Cu adevarat, ca niste pietre de mult pret sant cuvintele tale, pline de har si de slava”. Atunci parintele Pimen a grait iarasi: “Scris este ca cele ce le-au vazut ochii tai, pe acelea sa le marturisesti; iar eu graiesc voua: chiar si cu ochii de veti vedea, sa nu credeti indata”. Apoi a spus o intamplare ca aceasta:

“Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nalucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate facand pacat cu o femeie si se tulbura cu gandul, luptandu-se cu patima poftei; deci, ducandu-se, i-a lovit pe ei cu piciorul sau, zicandu-le: “Lasati-va de acum! Pana cand gresiti?” Cand, iata ca afla snop de grau, iar nu oameni. Pentru aceasta va graiesc voua, ca nu indata sa credeti, chiar si cu ochii de ati vedea”.

Ce facem cand fratele a gresit

2. Au intrebat unii din parinti pe Avva Pimen, zicand: “De vom vedea vreun frate pacatuind, voiesti sa-l mustram?” Le-a zis lor batranul: “Eu cu adevarat, de voi avea trebuinta sa trec pe acolo si-l voi vedea pacatuind, trec pe linga dansul si nu-l mustru”.

3. Odata, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicand: “De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greseala, nu vreau sa-l bag pe el in chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, ma bucur impreuna cu el”. I-a zis lui batranul: “De faci fratelui celui bun putin bine, indoit fa cu celalalt, ca acela este cel neputincios. Caci era cineva intr-o obste, anume Timotei, si auzind egumenul veste de un frate pentru o ispita, l-a intrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunandu-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfatuit sa-l scoata afara din obste.

Apoi fratele l-a intrebat: “Dar daca voi vedea greseala fratelui meu, oare mi se cade mie sa-l acopar pe el?” Iar el i-a zis lui: “De vom acoperi greselile fratelui si Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; si oricand o aratam pe a fratelui si Dumnezeu o arata pe a noastra”.

 

4. Parintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, daca ai vedea pe cel ce greseste si nu l-ai mustra pe el?” Pimen a raspuns: “As zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai intai birna din ochiul tau, si atunci vei vedea sa scoti si paiul din ochiul fratelui. Deci, am pazit cuvantul Tau”.