Fii lui Dumnezeu

Fii lui Dumnezeu

Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf Vatopedinul (†2009) explică înțelesul cuvântului evanghelic: ”Le-a dat putere lor să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12).

gheron-iosif-vatopedinul-2-in

Mă bucur că ne aflăm din nou împreună aici, pentru a da mărturie de dorirea noastră, de țelul și de menirea noastră, de faptul că rămânem neclintiți în locul la care ne-a atras Domnul nostru, că rămânem statornici în lucrarea pocăinței cuprinzătoare. Aș dori însă să trasam liniile învățăturilor în tainele Proniei lui Dumnezeu, așa încât fiecare, la locul unde se află, să fie mulțumitor. Pericopa evanghelică de azi (Luca 18: 18-27) ne oferă acest prilej prin parabola pe care v-o amintiți prea bine:

Și s-a apropiat un tânăr și I-a zis Domnului nostru: ”Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Iar Domnul nostru îi zice: ”Știi legea, nu ai auzit? Păzește cutare și cutare și cutare, și toate astea te vor mântui”, iar acela a zis: ”Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce îmi lipsește, ca să devin desăvârșit?”. Și aici începe învățătura, teoria: Cu adevărat, deși acest tânăr avea cunoștință de aceste porunci sub înrâurirea legii mozaice, totuși, din fire, sufletul său de ființă rațională simțea nevoia de desăvârșire. Care desăvârșire? De restaurarea personalității, restaurarea chipului și asemănării. Și îi zice Domnul nostru: ”Bine, toate acestea pe care le-ai împlinit sunt legi naturale care îl țin pe om într-un echilibru, însă, dacă vrei să ajungi la desăvârșire, așa cum însuți spui, care desăvârșire este scopul și menirea omului, vinde tot ce ai, dezlipește-te de tot, ia crucea, adică asumă-ți deplina iubire de pătimire, și vino de-Mi urmează Mie”. Acela, însă, nu a fost în stare, nu a putut să facă asta, de aceea, Domnul nostru, cu amărăciune, îi spune: ”Vezi, cei care vor să se sprijine pe cele materiale în această lume își pierd mântuirea. Este foarte greu”, spune, ”să treacă odgonul prin urechile acului”. De ce? Iată, de ce!

Synaxis in

Aici, frații mei, trebuie să știți că ”voi nu sunteți ai voștri” (I Corinteni 6: 19), că nu ne aparținem nouă înșine, și asta încă de la începutul creației și, apoi, cu atât mai vârtos, după Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. De-acum nu mai avem personalitate –, iar când spun personalitate, nu mă refer la personalitatea firească, – nu mai avem voie proprie și putere proprie asupra nici unei mișcări, deci, nu mai există la noi preferință personală. De câte ori încolțește aceasta în tine, te dezrădăcinează, te rupe din Viță, atunci nu Îi mai aparții lui Dumnezeu.

Uitați acum, să vedeți ce se-ntâmplă aici, să vedeți cum se săvârșește mântuirea. Auzim, deci, spunându-se: ”Dumnezeu pe cei drepți îi iubește, iar pe cei păcătoși îi miluiește”. Vedeți, acest cuvânt, la o primă auzire este mulțumitor, este plăcut, dar dacă îl tâlcuim în adâncime, este o mare taină aici. ”Bine, Doamne, pe aceștia îi iubești. De ce nu ne-ai iubit și pe noi? Este cumva la mijloc vreo părtinire? Pe aceștia i-ai iubit, bine, i-ai luat, pe noi ne miluiești, de ce nu ne-ai pus și pe noi de partea celor iubiți ai Tăi?”. Uitați-vă, să vedeți adâncimea pe care o are aici cuvântul acesta! Dumnezeu îi iubește pe cei drepți, pentru că drepții s-au așezat pe calea absolută a mărturisirii, de vreme ce căderea omului a avut loc în chip practic, nu abstract. Ființă rațională, omul după chip și asemănare, acea ființă desăvârșită față de care și-a arătat bună plăcerea Dumnezeirea Treimică, bună plăcere pe care nu a arătat-o nici față de îngeri, nici față de paradisuri, nici față de veacuri, nici în altă parte. A arătat-o numai la facerea omului.

Ce sens are acum acest lucru? Și după ce i-a dat omului toată puterea și l-a numit chip și asemănare a lui Dumnezeu, i-a dat porunci, care porunci i-au oferit lui prilejul să-și arate desăvârșita credincioșie, pentru că, da, pe de o parte, au fost create toate și au urmat linia, legea, pe care o țin, dar nu o țin prin ele însele, pentru că toate sunt cauzate. Nimic nu există în lume, și nici nu poate să existe altfel, care să nu fie cauzat, acestea care există sunt rezultate ale voinței dumnezeiescului Cuvânt. Deși, ca ființe, au fost produse de Dumnezeu, iar în continuarea, ființarea, existența și-o iau tot din Dumnezeu. Această cauză a primirii ființării le face pe făpturi dependente, ascultătoare de Dumnezeu. Atât timp, de pildă, cât crengile sunt unite cu trunchiul, trăiesc, au viață în ele, iar dacă sunt tăiate, oricât le-ai îngriji, le-ai uda, nu mai trăiesc, au fost tăiate de la viață, de la viața în sine.

Așadar, omul a provocat căderea cu de la sine putere, cu voință rea, cu gând rău și hotărâre rea, la care nu avea dreptul, însă a făcut-o ca unul ce era persoană liberă. Vine acum Dumnezeu și, în loc să… Căci ce ar fi fost acum pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Făcătorul nostru – Persoanele Sfintei Treimi sunt unite, dar Făcătorul, Mijlocitorul și Proniatorul a toate este Cuvântul, El este… Ce ar fi fost, deci, acum pentru El să mai ia o mână de țărână, să sufle din nou în ea, să fac un alt om, iar pe cel dintâi să-l arunce? Dacă ar fi făcut așa, însă, ar fi însemnat că greșeala se datora creației, dar ea nu se datorează creației, ci prostiei omului. Dumnezeu însă, arătându-i omului dragostea Sa mai presus de orice măsură, îi arată și calea de întoarcere la El. Cei care, deci, au luat foarte în serios calea aceasta a întoarcerii practice la Dumnezeu, adică rigoarea mărturisirii și urmării preasfintei voințe, lepădarea de orice lucru vrăjmaș și fărădelege, și au rămas în aceasta statornici luptători întru desăvârșita iubire de pătimire și lepădare de sine, aceștia neîncetat atrag dumnezeiescul har asupra lor. Deci, pe aceștia îi iubește Dumnezeu, nu așa, pe degeaba –, ci pentru că au făcut ofranda supunerii față de dumnezeiasca voie, ofranda jertfirii de sine și a lepădării lor de sine.

Păcătoșii, despre care se vorbește că sunt miluiți, sunt cei care nu au reușit să rămână acolo, nu au reușit să urmeze desăvârșit calea practică a mărturisirii și a întoarcerii la Dumnezeu, ci s-au pogorât întru cele de jos, s-au pogorât în stricăciune. Milostivirea lui Dumnezeu însă s-a pogorât și la aceștia și le-a dat prilejul, și pot și aceștia acum, deși sunt jos din pricina slăbănogirii și trădării lor, dacă vor, și aceștia, să intre în Împărăție. Și, deci, păcătoșii, care sunt miluiți de Dumnezeu – care pe unii îi iubește, iar pe ceilalți îi miluiește – în ce chip îi miluiește? Acum, păcătoșii, de pildă, vor spune: ”Noi, deși suntem în starea asta jalnică, însă așa precum cei dinainte, drepții, prin desăvârșita lepădare de sine, prin desăvârșita lor iubire de pătimire și supunere, au atras astfel milostivirea Lui, o atragem și noi acum în felul următor: dacă aceia au făcut strădania lepădării de sine și toate celelalte, noi acum Îi aducem smerenia și lacrimile. Deci, oferim și noi acum lui Dumnezeu, întru simțire, mărturisirea că suntem vinovați și întinați și vrednici de judecată și, deci, pierduți. Dacă arătăm acest lucru în chip practic, ne primește și pe noi Dumnezeu. Deci, noi, acum, întru simțirea vinovăției noastre, începem acum tânguirea, lacrimile, simțirea adâncului smereniei, ne spovedim foarte în profunzime, strigând: Milostivește-Te, Mângâietorule, iertare, și-a râs vrăjmașul de noi, Doamne, mărturisim că noi suntem de vină, nimeni altul nu este pricina decât propria noastră trădare”. Și spunând acestea, începem și plânsul, care este o pecetluire a simțirii pocăinței. Și acum ce facem?

Vezi, deci, că ambele părți, și drepții, și păcătoșii, oferă lui Dumnezeu ceva și astfel intră în Împărăție? Dacă nu ar fi oferit și ei ceva, ar fi rămas nemiluiți de Dumnezeu și nu s-ar fi îndreptat. Dacă, deci, păcătoșii nu vădesc întru-un fel sau altul pocăința lor și ar fi miluiți de Dumnezeu pe degeaba, și demonii ar fi îndreptățiți să ceară miluirea. Ar intra și demonii în Împărăție, căci ar zice: ”De ce nu și noi, de vreme ce pe aceștia i-ai primit? Și pe noi să ne primești!”. Aceștia însă nu vor putea să intre, pentru că nu au putere, nu au capacitate, nu există la ei vrere ca să arate dovezile întoarcerii lor la Dumnezeu. De aceea, nouă, celor ce suntem în pocăință, care avem și noi dreptul la aceeași pocăință, ni se cer obligatoriu, frații mei, aceste două lucruri.

Deci, unul dintre aceste două lucruri este simțirea smereniei, anume că, într-adevăr, noi, întru nevrednicia noastră, am trădat fără nici un motiv pe Dumnezeul și Tatăl nostru, ne-am lepădat de El, L-am trădat, am fost amăgiți, L-am amărât, însă El nu ne-a aruncat încă, ne-a mai dat o amânare de timp. Acum, cu această simțire, începem să Îl rugăm: ”Milostivește-Te, Mângâietorule, nu ține seama, noi suntem de vină, iartă-ne, te rugăm, Tu Care ai venit să le înnoiești pe toate, în timp ce noi ne-am predat stricăciunii, nu avem ființă, nu avem viață în noi, Tu însă ești viața, Tu ești plăsmuirea din nou, înnoirea, învierea, nu vei înnoi Tu în scurtă vreme fața pământului? Nu vei plăsmui Tu din nou firea cea stricată?”. Și ne rugăm: ”Dă-ne Tu putința aceasta, pentru că acum prin cădere ne-am pierdut simțurile duhovnicești, nu putem să ne ridicăm singuri”, și lacrimile se unesc cu durerea. Atunci ajungem să fim pe aceeași linie cu aceia pe care îi iubește Dumnezeu, pentru că aceștia, prin desăvârșita lor iubire de pătimire, s-au lepădat cu totul de ei înșiși și de orice lucru le-ar fi adus satisfacție pe lumea aceasta și au purtat neclintit crucea până la cea din urmă suflare a vieții lor, fără să trădeze, și au atras astfel harul să vină asupra lor.

Prin urmare, Dumnezeu, iubindu-i pe cei drepți și miluindu-i pe păcătoși nu o face pe degeaba, ci în schimbul pocăinței omului, al mărturisirii sale, pentru că, dacă nu ar fi fost așa, atunci greșeala s-ar fi datorat creației, ar fi însemnat că Dumnezeu nu a făcut lucrurile așa cum trebuie. Aceasta este o învățătură, pe care, dumneavoastră, monahii, să nu o uitați!

Și acum, deci, așa cum v-am spus și zilele trecute, pornim pe calea aceasta practică având ca bază mintea-nous1. Pentru că ceea ce îl definește pe om, personalitatea omului este mintea-nous. În afară de mintea-nous nu există nimic altceva care să-l diferențieze pe om de animale, tot restul se regăsește și la animale. În rest, și animalele sunt ca noi. Ceea ce definește chipul și asemănarea, ceea ce definește personalitatea despre care spune Dumnezeu că este asemănare cu El, copie a Lui, este mintea-nous.

Deci, urmând calea practică a întoarcerii la Dumnezeu, datoria noastră este paza minții-nous. Nu spun Părinții că adevăratul monah este ”cel ce-și păzește mintea”? Monah este cel care-și păzește mintea. Deci, permanent suntem atenți să ne păzim mintea, să o prindem și să o aducem înapoi, căci altfel rătăcește liber în deșertăciunea și prostia lumii, și în cele ale trecutului, și ale prezentului, și ale viitorului. Dar întrebându-ne noi ”Ce suntem noi? Și de ce suntem aici?”, cugetând noi la scopul nostru care este de a ne întoarce cu orice preț la Dumnezeu, pentru că avem dovezi, pentru că avem modelul, Arhetipul Care a venit și ne-a arătat acest lucru, avem milioanele de eroi, de înaintași ai noștri, care au suferit martirii sângeroase și nesângeroase și au ținut mărturisirea cea adevărată și s-au întors la Dumnezeu.

Deci, acum, și noi, ne păzim mintea, o controlăm, însă ea mai pleacă, mai prinde vreo imagine prostească, și atunci îndată punem în lucrare ceea ce se numește împotrivire, care este manifestare a mâniei. Mânia este o putere a sufletului, pentru că mânia este cea care păstrează integritatea persoanei. E vorba de acea mânie care este împotriva mâniei absurde, lipsite de sens. Atunci prindem mintea din rătăcirea ei și zicem: ”Hei! Ce este aceasta?”, prin așa-numita putere împotrivitoare. Îndată ce se întâmplă aceasta, automat gândul se pierde, dispare, se șterge cu totul, nu poate să mai rămână, pentru că această mărturisire adevărată este cea care atrage prezența harului. Atunci omul se trezește cu adevărat din uitarea și nesimțirea sa, înțelege cine este și alungă gândul, ai înțeles? Și prin osândirea de sine atrage apropierea harului.

(…) Să fiți foarte atenți, căci vă vorbesc puțin și din experiența mea. Vedeți, noi ne-am născut la picioarele unor oameni sfinți și eroi – nu eroi din punct de vedere istoric, nu ca titlu de glorie eroi –, ci la picioarele unor oameni sfinți, plini, încărcați cu Duhul Sfânt, care se aflau într-o stare mai presus de fire, pe care au dobândit-o prin aceste lucruri, prin aceste lucruri de care vă vorbesc acum.

Și cu stăruință este adusă înapoi mintea-nous care necontenit vrea să fugă în rătăcire, ”Hei! Unde te duci, animalule? Nu ți-e rușine, intră înăuntru! Unde te duci acum? Crezi că nu te-aude nimeni? Călugăr ești tu? Ce sunt acestea ce gândești?”. Și în același timp te gândești: ”Preabunule, fie-ți milă, te rog, de făptura Ta, vezi unde mă aflu, Doamne, ridică-mă, trezește-mă din uitarea în care zac, Atotbunule! Ai răbdare cu împietrirea mea!”. Aceasta este rugăciunea mărturisitoare, care este veșmânt al prihănirii de sine. Dacă păziți aceasta, în scurt timp va începe plânsul. Fiindcă, rănită inima de mustrarea prihănirii de sine, începe plânsul. Atunci, acel monah începe să găsească drumul. Acesta este calea de întoarcere la Dumnezeu și de pocăință. Rog dragostea voastră să fiți foarte cu luare aminte la aceasta. Asta e, nimic altceva!

Vedeți, împlinirea dreptății lui Dumnezeu este cu neputință. (…) Dumnezeu nu face greșeli. Pe de o parte pe cei drepți îi iubește, pentru că au dovedit că nu s-au făcut trădători de Dumnezeu, ca noi. Și pe noi, nefericiții, ne primește din nou, dacă însă urmăm aceeași cale. Care anume? Recunoscând prostia noastră, recunoscând că noi am provocat acestea și, deci, noi ce suntem? Niște mârșavi, vrednici de milă, vinovați, păcătoși, vai de capul nostru, animalizați. Când simțim acestea cu adevărat, aceasta este smerenia practică. Și atunci Dumnezeu, ”celor smeriți le dă har”. Atunci începe dinlăuntrul nostru rugăciunea, rugăciunea mărturisitoare, fără nici un efort începe sufletul singur să se roage prin această simțire, și vorbește cu Hristos, vorbește într-alt chip, pentru care mă rog să îl simțiți în fapt.

Atunci și plânsul este provizoriu, atunci acest om a ajuns…, atunci se apropie harul de minte și îi dă puterea de a nu mai fi înșelată cu ușurință. Rămâneți statornici pe această temelie, alungați de la voi gândurile și astfel nu veți mai fi înșelați cu ușurință. Atunci unul ca acesta a aflat înțelesul practicii, se luptă cu vrăjmașul, nu îi mai îngăduie minții să primească ceva de la cel vrăjmaș. Pentru că, de altfel, nici nu ne trebuie nimic aici. Aici avem nevoie de puțină mâncare și de cele care există, nu e nevoie de griji, de nimic altceva nu avem nevoie! Pentru că nimic altceva nu există! Numai Dumnezeu există, toate celelalte sunt trecătoare. Toate ale lumii se vor destrăma într-un timp atât de scurt, deci ele, de fapt, nu există. Cel care există este numai Dumnezeu, Adevărul, Viața.

Atunci când, deci, urmăm această viață practică, stând tari în lupta împotriva vrăjmașului, atunci începe luminarea minții, se trezește mintea și nu mai este ușor înșelată în rătăciri fără scop. Iar când dumnezeiescul har constată că mintea aceasta s-a trezit și și-a asumat poziția aceasta de persoană, (…) atunci harul se supune minții. Taine, taine! Și altă dată v-am spus acestea, dar vi le-am spus cumva amestecate, acestea nu ne sunt străine. Mintea omului este persoană, este chipul și asemănarea, este mai presus de har. Harul lui Dumnezeu este energie-lucrare necreată prin care Dumnezeu le-a făcut pe toate și le chivernisește, dar energia-lucrarea nu este decât un instrument al lui Dumnezeu. Mintea este persoană, cu atât mai mult chipul și asemănarea, de aceea a și purtat-o Dumnezeu Cuvântul și a purtat-o în veșnicia slavei, pentru că și în veacul viitor Îl vom vedea ca Om. Atât de mare valoare are omul! Vedeți, toate acestea să le păziți, ca să nu deveniți cu ușurință trădători ai Lui.

Carevasăzică, harul se supune minții, iar mintea, atunci, cu stăpânire, simte apropierea demonilor, are înainte-simțirea scopului pentru care îl vor lupta demonii și li se împotrivește cu bărbăție. Urmează adevărata mărturisire și acela aude de la Domnul: ”vino, slugă bună și credincioasă!”. Toate acestea le-am auzit, le-am văzut, le-am pipăit la Părinții lângă care am trăit, întru care se afla din belșug harul Duhului Sfânt și ne proroceau, știau și vedeau și de departe.

Eu eram la Vatoped și munceam ca un călugăraș ce eram; când a venit războiul din ’40, noi, cei de la sihăstrii nu mai aveam ce să lucrăm, sufeream de foame. Cine să ne dea de mâncare? Rucodelii nu mai erau, bani nu erau, alimente nicăieri. Atunci ne duceam pe la mănăstiri, iar călugării de la mănăstiri, din milă, ne primeau pe lângă ei și munceam ceva acolo, și puțina pâine pe care o aveau o mâncau împreună cu noi. Eu, tânăr cum eram pe-atunci, tocmai venisem de-acasă, și nu primeam nimic de la părinții mei – atunci, pe timp de război, s-a umplut locul de atei, de escroci, netrebnici, hoți, și când vedeam toate astea mă amăram, eram cu susul în jos. Și ziceam, nenorocitul de mine: ”Ce fel de călugăr o să ajung eu în felul ăsta?”. Vedea Părintele2 din peșterile pe unde se nevoia și îmi scria epistolă. Din mână-n mână, o primeam în vreo 8-10 zile. Îndată ce luam epistola în mână, îndată dispăreau dinlăuntrul meu toate problemele, venea atunci întru mine atâta har de la Dumnezeu, încât nu mai simțeam nici măcar legea gravitației. După multe ore, apoi, de curiozitate, deschideam și epistola, și îmi spunea acolo în amănunt Părintele ce am auzit, ce am pățit, când am pățit cutare și cutare, și de ce.

Acești oameni ai pocăinței și ai căii practice pe care v-am descris-o, au reușit și au lepădat pe omul cel vechi, s-au îmbrăcat în omul cel nou, s-au făcut plini de har, au devenit purtători ai dumnezeieștilor daruri, au dobândit putința de a proroci, străvederea și înainte-vederea. Și aceasta era dovada sfințirii lor și au intrat cu îndrăzneală în spațiul înfierii. ”Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12), au intrat în înfiere, au devenit fii ai lui Dumnezeu. Acest har vă urez să-l dobândiți și voi, frățiorii mei, vă urez din tot sufletul, și nu mă opresc la cuvinte, și acolo unde mă aflu neîncetat mă rog pentru voi, ca să dobândiți acest har. Fiți, dar, cu luare aminte, străduiți-vă, ne aflăm în zilele cele de pe urmă, să nu fim învinuiți ca trădători ai Domnului, ci să rămânem următori ai Tradiției Părinților noștri și să le dăm insuflare și fraților noștri din lume care se pierd în marea întunecată a necredinței, a neorânduielii și a haosului. Ei și-au pierdut orientarea, nu știu ce să mai facă, se întreabă: ”mai este azi cu putință creștinismul?”. A venit acum ceasul, frații noi, doar pentru noi, să spunem lumii: ”Da, fraților, este cu putință, veniți de vedeți cum ținem creștinismul!”.

Deci, iarăși vă zic, eu mă rog din suflet ca dumnezeiescul har, pentru rugăciunile Părinților noștri, să vă dea puterea adevăratei pocăințe, a privegherii, a luării aminte, și astfel, și noi, la rândul nostru, să intrăm întru cele dinăuntru ale catapetesmei, unde este pliroma Sfinților, care ne așteaptă și neîncetat se roagă pentru noi! Amin.


1 Mintea (νοῦς) este altceva decât raţiunea (λογική) și intelectul (διάνοια), este o altă facultate a sufletului, pe care omul căzut o confundă cu rațiunea. Este „ochiul sufletului”, atenția cea mai subtilă capabilă să sesizeze prezența lui Dumnezeu și să intre în comuniune cu El. Este instrumentul prin care omul are acces la Dumnezeu. [n. trad.]

2 Gheron Iosíf. [n. trad.]

sursa