Tabloul lui Timotei

Ștefan era pe un cal în fața unui lac lucios și liniștit. Soarele asfințea încet, într-o zi tomnatică și caldă. În depărtare zburau stoluri de păsări, învârtindu-se și croncănind.

În spatele lui era un nor negru, parcă oglindindu-i inima tulburată, de necazurile ce le îndurase în viața lui mult încercată. Astfel, era prins Ștefan într-un tablou de către pictorul măiestru.

Ștefan era zugrăvit într-o menghină a întunericului și luminii. Cine ar fi putut descrie acel tablou, plin de atâtea culori și atâtea nuanțe pictate pe pânză îmbătrânită de timp. Câte zvâgniri de culoare și de lumini și de amestecuri neîntrecute ar fi trebuit să aibă acel tablou, pentru a reflecta lupta subțire ca o pânză de păianjen a sufletului.

Cine să facă ordine în toate acele trăiri, în toate acele căderi și ridicări, în toate acele urcușuri și coborâșuri, pe care le trăia sufletul eroului nostru pictat.

Ciudat este că Ștefan nu a fost niciodată la acel lac liniștit, ce oglindea atâta lumină. Nici nourul întunecat ce-i dădadea atâta bătaie de cap, nu-l văzuse vreodată Ștefan. Ci tot ce reprezenta pictura, era pura reprezentare personală a zugravului Timotei, părinte duhovnic și pictor la un schit monahal.

Pe fața lui Ștefan se zărea lumina nezidită, reprezentată blândul portocaliu cald, ce împodobește aura și fundalul icoanelor. Dar în același timp, jumătate de față, era întunecată de nourul negru, ce răspândea un întuneric gri și rece, ca o reflexie, a unui foc negru ce arde și este lipsit de lumină.

Timotei pictase acest tablou, după o spovedanie care-l copleșise de ce văzuse în inima fiului duhovnicesc. Tabloul era împărțit în diverse scene, ce puteau fi identificate doar după lumina diferită cele caracteriza. Asfel, în colțul din stânga, pe diagonală, bătea vântul ce aducea nourul întunecat. Acest nour cobora încet spre Ștefan ce era în centrul tabloului, cu capul plecat spre inimă, privind cu ochii aprinși lacul strălucitor. Greu era să deslușești ce lumină avea în ochi: lumina aprinderii mâniei, au lumina din luciul lacului?
Păsările croncănitoare, urmau norul și păreau că vin de oriunde. În colțul din dreapta se vedea cerul albastru, iar pământul pe care stăteau picioarele calului, era noroios și plin de lighioane.

Aceste lighioane din partea de jos a tabloului, dădeau să urce pre piciorul calului, țintind inima lui Ștefan.

Ștefan părea că ori vorbește, ori se roagă. Întrebat pictorul, ce face Ștefan în tablou, a spus că și se roagă și vorbește.

Astfel, iscusitul pictor vroia sa exprime lupta ce se dă într-un suflet neîcercat în rugăciune care nu știe să alunge roiul ce-l atacă. Ștefan era atacat din toate părțile, iar singura lui străvedere, era o lumină ce i se arăta ca prin ghicitură, ca prin oglindă. Nu ajunsese la acea lumină, doar credea că ea este acolo. Și iată că acea lumină, nu doar că era acolo, dar cumva era și în Ștefan, chiar de acesta nu știa.

Cine mai poate vedea lumina, când mii și mii de lighioane, aspide și șerpi vicleni te atacă în toate părțile. Dar Ștefan stătea tare pe cal, ca un general. De ce nu cădea de atâta frică și atâta oaste s-ar fi întrebat orice privitor.

Ei bine, tablou mai avea un element ascuns, metaforic, greu de observat. În spatele lacului, în depărtare era pictată o biserică. Biserica avea o cupolă strălucitoare ca aurul, iar pe cupolă o cruce luminoasă. Ei bine, această cruce era pictată chiar în dreapta lui Ștefan, parcă amintind că Dumnezeu pururea este de față și Ștefan, precum proroocul David Îl vede, și de aceea nu cade.

O să închei acest tablou, cu stihurile scrise pe steagul roșu ce flutura și pe care-l ținea în mână Ștefan:

“Că cine este Dumnezeu afară de Domnul? Şi cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru?
Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere, şi a pus fără prihană calea mea.
Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune.
Cel ce întăreşti mâinile mele în vreme de război, şi ai pus arc de aramă în braţele mele.
Şi mi-ai dat mie scutul mântuirii mele şi dreapta Ta m-a sprijinit.
Şi certarea Ta m-a îndreptat până în sfârşit, şi certarea Ta însăşi mă va învăţa.
Lărgit-ai paşii mei sub mine, şi n-au slăbit picioarele mele.
Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi.
Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.
Şi m-ai încins cu putere spre război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea.
Şi pe vrăjmaşii mei i-ai făcut să fugă, iar pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai nimicit.
Strigat-au către Domnul, şi nu era cel ce mântuieşte; şi nu i-a auzit pe ei.
Şi-i voi sfărâma pe ei ca praful în faţa vântului, ca tina uliţelor îi voi zdrobi pe ei.
Izbăveşte-mă de răzvrătirile poporului; pusu-m-ai căpetenie neamurilor.
Poporul pe care nu l-am cunoscut mi-a slujit mie. Cu auzul urechii m-a auzit.
Fiii străini m-au minţit pe mine. Fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat din cărările lor.
Viu este Domnul şi binecuvântat este Dumnezeul meu, şi să se înalţe Dumnezeul mântuirii mele.”

Când să-mi iau privirile de la tabloul lui Timotei, îmi scăpă privirea pe pieptul lui Ștefan. Pe zalele lui ruginite, se vădea un mic punct strălucitor. La o privire mai atentă, am observat că era zugrăvită o lacrimă – “noua cămașă nemuritoare ce și-o croia Ștefan prin pocăință încununată cu biruința lacrimilor”, comentă părintele Timotei…

Despre Mărturia Ortodoxiei Cu Tentă Duhovnicească De Către Persoane Lumești

Ce poate fi mai diabolic si smintitor, decât a luat un simbol ortodox și a-l invalui inr-o prezentare desfranata. A pune acel Sfant simbol fie intr-o scena smintitoare si desfranata, fie a fi purtat de catre persoane imbracate smintitor si desfranat?

Nu este prim oara cand observ ca luptatorii pro-ortodoxie, fac apel la astfel de persoane, care vin cu o marturie parut-ortodoxa.

De ce spun parut-ortodoxa? Pentru ca daca te imbraci smintitor si desfranat, degeaba ai in mana mataniile pe care le fluturi (daca nu chiar fatarnic). Ba, mai mult, si mesajul pe care-l transmiti va fi in cele din urma egal cu zero. De ce? Pentru ca nu ai investit sufleteste in el. Pentru ca nu esti un traitor.

Poate vei fi, candva. Dar acum nu esti. Asa ca de ce vorbesti?

Poate ca nu este nici vina ta, ci vina celor ce te-au invitat sa vorbesti.

Pana nu vei invata, sau mai bine zis vei fi invatat de catre Dumnezeu sa traiesti tainele, mai bine separa lumescul de viata ta duhovniceasca.

Du-ti viata in liniste, nu combina psihologia cu ortodoxia (mai ales daca nu esti preot – s-ar putea sa te arzi rau), nu te afisa imbracat provocator/smintitor, dar cu matanii in mana si cruciulita la gat.

Sunt chestii simple. Sunt chestii de bun simt. Sunt chestii de abecedar. Sunt de acord ca sunt cazuri de urgente, cand femeia desfranata s-a pocait si a alergat repede la Biserica si asa a fost prinsa imbracata, dar cand ai un comportament persistent in aceata zona, de “impletire” a duhului lumesc cu Duhul lui Dumnezeu atunci te afli intru inselare. Duhul lui Dumnezeu nu are de a face cu duhul lumesc, cum ulei nu are partasire cu apa. Nu pot fi combinate. Nu poti fi imbuibat, sa petreci, sa desfranezi, sa dansezi lumeste, sa te preaslavesti si sa fii smerit, cu lacrimi la rugaciune si cu bucurie duhovniceasca.

Si inca o data. Nu cred ca e vina ta, de “Star”, ci vina e a celor care te promovează, având la bază motive de Public Relationsip și nu motive duhovnicești.

Nimeni, nu va ajunge la Dumnezeu cu P.R. sau cu trucuri de marketing! Cuvântul cu putere multă, cuvântul însuflat de Duhul Sfânt, rugăciunile Sfinților, Voia lui Dumnezeu și rugăciunile PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu sunt cele ce trag sufletul la limanul mântuirii și la pocăință.

Activitățile de P.R. să fie lăsate seculariștilor și dușmanilor Bisericii, iar noi să luăm armele duhului, căci doar cu ele învingi. Să ținem minte, fără cuvinte Sfântul Antonie convertea mulțimi și mulțimi. Nu vom ajunge acolo, făcând paradă cu ștrampi cu găuri, cu păr geluit, cu cântece la modă, cu modă și alte activități mondene. Vom ajunge acolo, retrăgându-ne în pustie și rugăciune arzătoare pentru mântuirea lumii. Căci, “Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.”

Despre Smintirea Ce Vine De La Mașinile Preoților

Citeam astazi un comentariu al unui sectar nervos, care dadea de pamant cu popii, invocand printre altele merțanurile de care aceștia dispun.

Acum o lună de zile, vorbeam cu un țăran autentic, (probabil nu prea mers pe la Biserică), dar smintit și el de Jeep-ul Land Rover luat de popa din sat (masina de 100.000 euro). Specific ca satul si zona era de deal, iar o masina 4×4 chiar se impunea in astfel de conditii.

Intorcandu-ne la sectarul nostru, care aducea acelasi argumente ca si secularistii nostri, dadea cu popii pe jos, specificand ca Iisus nu a intrat pe cal ci pe asin, a fost smerit si sarac de buna voie.

Acesta este argumentul cel mai intalnit: popii opulenti vs. Invatatorul smerit si pe asin.

La o astfel de plangere, unii dintre preotii pozati de mass-media cu masini de zeci de mii de euro, au motivat ca nu bogatia este cea care mantuieste (corect), ci daca inima este alipita, sau nu de ea. Alta motivare a fost utilitatea si necesarul unei asfel de masini, alaturi de faptul ca a fost si este platita din banii lor munciti si castigati corect.

Toate cele trei argumente sunt corecte:

  1. nu bogatia sau lipsa ei mantuieste
  2. de multe ori, precum s-a vazut mai sus, exista o utilitate, o necesitate a masinii
  3.  munca ta, banii tai, faci ce vrei cu ea
  4. as mai adauga si faptul ca niste ierarhi sus-pusi, care trebuie sa impuna nu pot merge chiar cu o dacie de pe vremea comunismului
  5. si daca ar merge asa, sectarii, secularistii si cei rapizi in sminteala vor gasi altveva de care sa se sminteasca.

Nu masinile smintesc! Dar pot contribui la sminteala!

Iar aici din pacate, este o greseala, un fel de orbire a pastorilor nostri, pe care sincer nu o inteleg. Pentru a fi mai clar, voi face o comparatie cu imbracamintea smintitoare a unei femei.

Sfintii Parinti spun foarte clar, ca femeia se face vinovata de a sminti barbatul prin imbracaminte. Si isi va lua pedeapsa atat femeia, care s-a imbracat provocator, cat si barbatul care s-a smintit de ea si a poftit-o.

Deci putem obseva cumva, o impreuna lucrare in pacat. Vestimentatie smintitoare, provocatoare cat si cel care se sminteste, se lasa subjugat de pacat.

Atunci, cum de este valabila osanda si pacatul pentru femeia desfranata, dar nu ar fi valabila si pentru o masina la fel de desfranata. Pentru ca ce este o masina de zeci de mii de euro, daca nu o lipsa de frana in utilitatile, SCLIPIRILE si comoditatile pe care le ofera.

Sunt convins ca-ti poti face treaba si cu o masina de 20-30 000 euro la fel de bine ca si cu una de 100.000 de euro – bineinteles, aceata este o afirmatie generala, iar nevoia unei masini auto cu dotarile necesare, va depinde de la caz la caz!

De acord cu toate opiniile invocate de cei cu masini smintitoare, dar tu cand te afisezi unei populatii saracite, in haine stralucitoare si smintitoare, cum crezi ca vei fi primit? Ori cu invidie, ori cu slugarnicie ca poate le pica ceva de la rege.

A mustra femeia de vestimentatie desfranta din masini de lux, este o ipocrizie, chiar de mustrarea este corecta.
Dar cum crezi ca vei putea vindeca pe femeie, sau pe fii tai de patima desfranarii, invidiei, inavutirii cand tu insusi nu te-ai vindecat pe tine, ba persisti intr-o astfel de directie.

Caci nevoile oamenilor materiale si utilitare si chiar si somptuase, cred ca se pot rezolva si cu un buget mai mic, iar a justifica nevoia unei masini de 100.000 de euro sau peste, promovata de hipsteri, hip-hop-eri si femei desfranate (PIMP MY RIDE) nu cred ca are de a face cu ortodoxia.

Are de a face cu o ipocrizie, daca nu cel mult cu o naivitate maxima, pe care drept slavitorii crestini o deplang.

Tu, omul lui Dumnezeu, cu barba alba cu fata induhovnicita, cu suflet curatit de rugaciune si de savarsirea Sfintei Liturghii, sa te dai jos dintr-o masina tunata, cu jante si briz-brizuri promovate de pesti (intr-un mod desfranat – stim prea bine cum sunt reclamele la aceste masini), dintr-o masina vanata de cocalari, pitipoance si mafioti este un lucru de mare plans! Aceasat este societatea in care trăim – nu ne putem preface că lucrile stau altcumva.

Este trist! Cat de naiv poti sa fii, sa-ti justifici patima prin argumente lumești, cand ar trebui sa fii primul care si-o taie. Si daca ti-ai taiat aceasta patima, cat de naiv poti sa fii, sa nu te gandesti ca vei pune foc pe patimile altor oameni, obtinand rezultatele pe care le obtii.

Sa ne aducem aminte de viata Sfintei Teodora, care ajunsa la desavarsire era goala in pustie. Dar cand au venit calugarii condusi de pasari la ea, le-a spus sa-si pazeasca privirea si sa-i dea haine sa se imbrace, nu pentru ea, care ajunsese la despatimire si era ca pruncii, ci pentru ei, ca sa nu se sminteasca.

Deci o astfel de grija parinteasca au sfintii, fata de fii si fiicele lor duhovnicesti. Spre o astfel de grija parinteasca ar trebui sa tinda si duhovnicii si preotii nostri, astfel incat toti impreuna sa crestem duhovniceste (singura bogatie ce conteaza cu adevarat) si smintiri sa nu mai fie.

Chiar suntem atat de copii si de prunci? Chiar putem fii atat de orbi? Treziti-va parintilor.

Ce spunea Sfantul Ardealului, Parintele Arsenie Boca? Preotul sa nu aiba carnet.

Personal cred ca preotul trebuie sa faca tot ce poate sa ajunga la inima enoriasilor (cu carnet sau fara carnet): pe cei din Biserica sa-i stranga mai tare sub aripile lui, cum isi strange gaina puii, iar pe cei departe de Biserică să-i atragă cu înțelepciunea șarpeului care știe să-și prindă “peștele” în năvodul cuvântului cu putere multă!

Zi De Naștere

O, zi de naștere, pentru prunci bucurie,
Pentru bătrâni zi de tânguire,
Pentru prichindei primăveri frumoase,
Pentru vârstnici ierni geroase!

O, zi de naștere, pentru mame durere
Pentru nou-născuți plânsete și tremure
Zi, în care te simți special,
Zi, în care vei face poate vreun bal.

Dar vai, va veni O zi de naștere specială,
Poate cu tremure și vaiere
De nu o vei pregăti cu sudoare!
Sau poate va veni ca o boare ,
Când vei adormi… și pe neștiute,
Îngeri te vor lua la Cer să dai socoteală.

Ce vei spune atunci în fața dreptului Judecător?
Ce ai făcut cu al primăverilor dulce avânt învietor?
Ai sădit sau nu ai sădit, bucurie și lacrimi ghiocei,
Astfel încât suflul să-ți fie una cu a celor mititei?

Așa că ia aminte,
Nu te lăsa dus de cei făr-de-minte.
Cu frică și cutremur strigă-L pe Hristos
O viață întreagă, de la zi la Zi, căci va fi cu folos!

Dedicație:

Iată, azi ai zâmbetul curat
A trei primăveri în cate te-ai cuminecat
Cu Cel mai presus decât Ceriurile, Fiul Celui Preaînalt
Pogorât în lume și de Preacurata în brațe purtat.

Sabia răbdării

Sabia răbdării

Ridică sabia răbdării
Când boierii te dau ocării
Inimilor apropiate
La care ai așteptări prea-așteptate

Ține minte,
Blestemat ești frate,
De nădejdea în om ai pus,
În loc s-o ai în Cel de Sus!

Roagă-te neîncetat,
Ca afundat în mlaștină până la cap,
Cu o piatră deasupra ta,
Osânda așteptând pururea.

Cu astă sabie ascuțită
Din inimă pornită
În răbdare călită
Cu smerenie împodobită
Înduplecă pe Domnul Iisus
Să-ți dea dar de Sus
Lacrimi izvor
Ce curg ușor
În suflet boare tihnită
Inimă odihnită.

Predestinatia

Altă obiecţie este aceea că dacă cineva învaţă să lupte înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, pentru că El este cel care ne apără, nu noi.
Iată de ce am spus că nu s-au adus argumente teologice! Sau cel puţin ortodoxe. Pentru că o asemenea afirmaţie este, strict teologic vorbind, erezie. Este o afirmaţie predestinaţianistă, (neo-)protestantă şi anti-ortodoxă. După aceeaşi logică, cel care învaţă un meşteşug înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, cel care ară pământul tot aşa, la fel cel care îşi face haine sau îşi construieşte casă… Pot să aduc şi „argumente biblice”, ironic zis, în favoarea acestei logici ne-ortodoxe. Aşa cum le aduc sectanţii, preadestule. Doar că sunt scoase din context şi nu au valoare. Noi, creştinii, nu suntem predestinaţianişti. Nici nu lăsăm totul în seama lui Dumnezeu, nici nu Îl dăm deoparte. La noi totul este teandrie, adică împreună lucrare a lui Dumnezeu şi a omului. Noi, creştinii, trebuie să facem tot ce putem, iar apoi să spunem „slugi netrebnice suntem” şi să lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ce va fi cu osteneala noastră. Fără orgoliu, fără supărare. Aceasta este atitudinea creştină. Că Dumnezeu îţi dă, e adevărat, dar nu îţi vâră în traistă. Dumnezeu îţi binecuvântează osteneala, dar trebuie să existe şi această osteneală. Dacă tu nu te osteneşti, nici Dumnezeu nu are ce să binecuvânteze. Aici este o influenţă sectantă puternică, pornită de la principiul „sola fide” [doar credinţa n.red.][1]. Însă „credinţa fără fapte moartă este”!

 

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/241-ortodoxia-si-artele-martiale-2-interviu-cu-parintele-mihai-andrei-aldea.html

Pre Podu Vârtos

Când apusul nu-l vezi
Căci puii se zbenguie virtuos
Printre verzile livezi
În raiul sădit în Podul Vârtos
Doar răsăritul îl vezi,
În ochii lor limpezi.

Dar un șarpe slinos,
Își bagă coada în locul nepăzit
Căci pre acest pământ nu e Arhanghel rânduit
De rugă nu aduci Dommnului ca prinos.

Pocăiește-te tătuțu-le și ieși din lenevire
Paza trezviei ridică și luptă pentru mântuire
Căci vrăjmașul nu doarme
Și spre tine aruncă ale lui hoarde

Rugăciunea de pocăință
Ca un soare pe cer e a minții trebuință
Roagă Domnului ca lumina să răsară
Să alunge duhurile din întunecata minte amară.

Dă-mi lucrarea credinței,
Dă-mi pavăza gurii și rugăciunea minții,
Doar a mea e vina Doamne! Dă-mi răbdare.
Iuțimea-mi-ntoarce spre duhovnicească lucrare.

Primește prinosul gurii
Nu mă lăsa la a neamurilor furii.
Pentru rugăciunile Maicii Domnului,
Nu mă lăsa pe mâna mea, nu mă lăsa pe mâna omului.

Iartă ticăloșia mea ce pururea o săvârșesc înaintea Ta.