Tabloul lui Timotei

Ștefan era pe un cal în fața unui lac lucios și liniștit. Soarele asfințea încet, într-o zi tomnatică și caldă. În depărtare zburau stoluri de păsări, învârtindu-se și croncănind.

În spatele lui era un nor negru, parcă oglindindu-i inima tulburată, de necazurile ce le îndurase în viața lui mult încercată. Astfel, era prins Ștefan într-un tablou de către pictorul măiestru.

Ștefan era zugrăvit într-o menghină a întunericului și luminii. Cine ar fi putut descrie acel tablou, plin de atâtea culori și atâtea nuanțe pictate pe pânză îmbătrânită de timp. Câte zvâgniri de culoare și de lumini și de amestecuri neîntrecute ar fi trebuit să aibă acel tablou, pentru a reflecta lupta subțire ca o pânză de păianjen a sufletului.

Cine să facă ordine în toate acele trăiri, în toate acele căderi și ridicări, în toate acele urcușuri și coborâșuri, pe care le trăia sufletul eroului nostru pictat.

Ciudat este că Ștefan nu a fost niciodată la acel lac liniștit, ce oglindea atâta lumină. Nici nourul întunecat ce-i dădadea atâta bătaie de cap, nu-l văzuse vreodată Ștefan. Ci tot ce reprezenta pictura, era pura reprezentare personală a zugravului Timotei, părinte duhovnic și pictor la un schit monahal.

Pe fața lui Ștefan se zărea lumina nezidită, reprezentată blândul portocaliu cald, ce împodobește aura și fundalul icoanelor. Dar în același timp, jumătate de față, era întunecată de nourul negru, ce răspândea un întuneric gri și rece, ca o reflexie, a unui foc negru ce arde și este lipsit de lumină.

Timotei pictase acest tablou, după o spovedanie care-l copleșise de ce văzuse în inima fiului duhovnicesc. Tabloul era împărțit în diverse scene, ce puteau fi identificate doar după lumina diferită ce le caracteriza. Asfel, în colțul din stânga, pe diagonală, bătea vântul ce aducea nourul întunecat. Acest nour cobora încet spre Ștefan ce era în centrul tabloului, cu capul plecat spre inimă, privind cu ochii aprinși lacul strălucitor. Greu era să deslușești ce lumină avea în ochi: lumina aprinderii mâniei, au lumina din luciul lacului?
Păsările croncănitoare, urmau norul și păreau că vin de oriunde. În colțul din dreapta se vedea cerul albastru, iar pământul pe care stăteau picioarele calului, era noroios și plin de lighioane.

Aceste lighioane din partea de jos a tabloului, dădeau să urce pre piciorul calului, țintind inima lui Ștefan.

Ștefan părea că ori vorbește, ori se roagă. Întrebat pictorul, ce face Ștefan în tablou, a spus că și se roagă și vorbește.

Astfel, iscusitul pictor vroia sa exprime lupta ce se dă într-un suflet neîcercat în rugăciune care nu știe să alunge roiul ce-l atacă. Ștefan era atacat din toate părțile, iar singura lui străvedere, era o lumină ce i se arăta ca prin ghicitură, ca prin oglindă. Nu ajunsese la acea lumină, doar credea că ea este acolo. Și iată că acea lumină, nu doar că era acolo, dar cumva era și în Ștefan, chiar de acesta nu știa.

Cine mai poate vedea lumina, când mii și mii de lighioane, aspide și șerpi vicleni te atacă în toate părțile. Dar Ștefan stătea tare pe cal, ca un general. De ce nu cădea de atâta frică și atâta oaste s-ar fi întrebat orice privitor.

Ei bine, tablou mai avea un element ascuns, metaforic, greu de observat. În spatele lacului, în depărtare era pictată o biserică. Biserica avea o cupolă strălucitoare ca aurul, iar pe cupolă o cruce luminoasă. Ei bine, această cruce era pictată chiar în dreapta lui Ștefan, parcă amintind că Dumnezeu pururea este de față și Ștefan, precum proroocul David Îl vede, și de aceea nu cade.

O să închei acest tablou, cu stihurile scrise pe steagul roșu ce flutura și pe care-l ținea în mână Ștefan:

“Că cine este Dumnezeu afară de Domnul? Şi cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru?
Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere, şi a pus fără prihană calea mea.
Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune.
Cel ce întăreşti mâinile mele în vreme de război, şi ai pus arc de aramă în braţele mele.
Şi mi-ai dat mie scutul mântuirii mele şi dreapta Ta m-a sprijinit.
Şi certarea Ta m-a îndreptat până în sfârşit, şi certarea Ta însăşi mă va învăţa.
Lărgit-ai paşii mei sub mine, şi n-au slăbit picioarele mele.
Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi.
Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.
Şi m-ai încins cu putere spre război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea.
Şi pe vrăjmaşii mei i-ai făcut să fugă, iar pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai nimicit.
Strigat-au către Domnul, şi nu era cel ce mântuieşte; şi nu i-a auzit pe ei.
Şi-i voi sfărâma pe ei ca praful în faţa vântului, ca tina uliţelor îi voi zdrobi pe ei.
Izbăveşte-mă de răzvrătirile poporului; pusu-m-ai căpetenie neamurilor.
Poporul pe care nu l-am cunoscut mi-a slujit mie. Cu auzul urechii m-a auzit.
Fiii străini m-au minţit pe mine. Fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat din cărările lor.
Viu este Domnul şi binecuvântat este Dumnezeul meu, şi să se înalţe Dumnezeul mântuirii mele.”

Când să-mi iau privirile de la tabloul lui Timotei, îmi scăpă privirea pe pieptul lui Ștefan. Pe zalele lui ruginite, se vădea un mic punct strălucitor. La o privire mai atentă, am observat că era zugrăvită o lacrimă – “noua cămașă nemuritoare ce și-o croia Ștefan prin pocăință încununată cu biruința lacrimilor”, comentă părintele Timotei…

Advertisements

Ultima Scrisoare A Soldatului De Pe Front

Ioan era cufundat in noroi, intr-un sant. Deasupra lui zburau obuzele cu un zgomot asurzitor. Avea la el o bucata de hartie si gasi o pana de porumbel printre moloazele spulberate. Se apuca sa scrie.

Draga mea, acestea sunt ultimele mele cuvinte pe care ti le mai pot asterne pe hartie. Deci acestea sunt si crezul ultim spre care m-a indreptat viata.

In acest crez vreau sa-ti spun ca te iubesc si ma bucur ca ne-am intalnit. Ma bucur caci chiar daca am fost la distanta, ai fost lipita de mine si nu m-ai ispitit ca cealalta. Tu mi-ai fost viata. De tine ma bucur ca m-a lipit Dumnezeu si ca prin tine m-a adus la viata. Cand iti scriu aceste randuri, stiu ca suntem atat de aproape si totusi atat de departe. Si mai stiu ca dupa ce ma voi desparti de tine pe veci, te voi uita si voi da slava Domnului caci prin tine am ajuns la El.

Ma bucur ca n-am cunoscut viata prin cealalta, care ma ispitea si m-ar fi dus la moarte. Dar prin tine, viata mea devine pe lumea vesniciei viata celeilalte. Iti multumesc ca te sacrifici pentru mine, sa pot trai in slava cealalta, in vecii vecilor. Stiu ca poate la prima vedere, aceasta nu pare a fi o scrisoare de dragoste, dar stiu ca si tu stii ca asa trebuie sa fie lucrurile. Tu aici mi-ai fost povata, avva, indreptare, iertare si vesnic aducatoare aminte a celor bune, a vietii si a mortii. Pentru nimic in lume nu regret ca in aceasta viata te-am avut pe tine si pentru nimic in lume nu as dori ca lucrurile sa fie altfel. Daca as fi avut-o pe cealalta nu as fi putut s-o duc, ci mai rau, m-as fi cufundat pe veci in tine. Iar tu cu mine pe veci nu facem casa buna. Ci facem casa perfecta doar in aceasta viata trecatoare. Tu esti bulbul vietii mele in care eu ma coc, ma dospesc si ma inalt. Daca mi-ai fi fost floare as fi devenit pamant in cealalta viata. De aceea ma bucur ca nu am avut acum floarea, ci am avut doar pamantul. Pamantul mocirlos, in care bobul cand cade da roada.

Trebuie sa ma opresc aici cu scrierea. Ii multumesc Domnului pentru tine bulb de roua si maica fertila, ce lumea nestiutoare te numeste boala, saracie si necaz. Cat despre cealalta, numita sanatate, iata ma bucur ca ajung la tine pe vecie, prin Domnul si prin bulbul de roua ce mi-a fost dat. Caci doar omul curatit de pacat e sanatos, si-si poate lua patul sa umble intru fericire, pururea lipit de Dumnezeu.

Ioan fu gasit de camarazii sai cu scrisoarea pe piept. In genunchiul ranit statea dreapta si infipta o pana de porumbel. Scrisoarea gasita avea cerneala rosie. In departare vazura un barbat vioi cu mantie rosie si cu haina azurie ce se confunda cu cerul, care parca urca in zbor spre rasarit.